În mod cert, nu ducem lipsă de concerte și de festivaluri dedicate sonorităților rock și metal de toate catagoriile și pentru toate gusturile, fie că este vorba de hard rock, de death metal, de black metal, de doom, de stoner sau de festivaluri care aduc laolaltă trupe din cele ma diverse și mai diferite. Festivalul SoundArt este unul care a ajuns la a cincea ediție și a adus de-a lungul timpului câteva trupe faine, iubite de către public. Unii spun că ar fi luat într-un fel locul festivalului Dark Bombastic Evenings de la Alba-Iulia, cel puțin ca atosferă și ca trupe invitate, dar cred ca totuși sunt festivaluri diferite și cu fanii lor, chiar dacă unii desigur că sunt comuni. Cert este că acest festival, chiar dacă este ceva mai micuț și atrage un număr mai scăzut de oameni decât ar merita, este în continuare mai mult decât demn de a-l trece pe harta evenimentelor care merită. Eu sunt pentru prima dată la acest festival și chiar dacă mă așteptam la mai mult de la unele trupe, nu mă simt dezmăgit, din contră, cred că headlinerii, cel puțin, au făcut o treabă excelentă și nici nu cred că mai am prea curând o altă șansă de a vedea cele două trupe, diferite între ele, dar cu un membru comun, care a migrat de la una înspre cealaltă. A fost și merchendise, destul de puțin față de ce mă aașteptam, dar ok și ca preț, dar și din punct de vedere al calității.
Seara a început cu Krishna din Malta, un duo care bagă un doom greu și destul de la obiect, cu riff-uri apăsătoare. Piesele sunt în mare parte instrumentale, dar fără o foarte mare varietate, cu o tentă atmosferică și de melancolie, dar nu prea mi-au zis mare lucru, cel puțin primele. Ultima piesă mi-a plăcut îm schimb foarte mult, e ceea ce caut la o trupă de genul. Ar avea nevoie de un basist care să definitiveze sumetul trupei. Înțeleg că a fost primul show al trupei în afară granițelor. Doomsday Astronaut a arătat încă o dată de ce este una dintre cele mai fresh trupe din undergroundul românesc. The Thirteenth Sun din Brașov a schimbat puțin registrul și a adus pe scenă un metal progresiv. Primele piese cântate au fost ceva mai liniștite și mai așezate într-un registru mai apropiat de rock, dar înspre final trupa a cântat niște melodii ceva mai dure, mai rapide și mai pe gustul meu, ca să fiu sincer. DHG este o aparitie in sine pe scenă, foarte nebunească și cu un vocal care face tot felul de gesturi neașteptate ( la un moment dat a suflat un praf auriu spre barba unuia dintre chitariști, iar pe celălalt l-a stropit cu o vopsea portocalie și a mimat că-l sufocă), iar din punct de vedere muizical oamenii sunt inovativi și live sună extraordinar. a dat microfonul oamenilor din fața scenei
